Parcul lui Eminescu

În parcul eminescian am poposit,
Într-o frumoasă zi de toamnă,
Când frunzele arămii au poleit
Pământul acestui parc de seamă.

Lângă bătrânul, secularul tei,
Am admirat priveliştea tăcută,
Un loc măreţ şi plin de zei
Ai României limbă dulce şi plăcută.

Izvorul curge somnoros,
Cu mii de picături suave,
Îţi răcoreşte sufletul duios,
Cu minunatu-i plânset de cascade.

Cînd razele de soare se arată,
Din ungherul cel negru al tărânei,
Imensă capdoperă de artă
Apare fascinant, în ochiul lumii.

Acolo, pe o bancă, sub un tei,
Să-ţi odihneşti mintea şi trupul,
Visând întreaga strălucire a Luceafărului ei,
Gândind la ce miracol este timpul.

Şi când în geana nopţii să străbaţi,
Încet, aleea ce duce către poartă,
Tu cu mireasma teiului să te îmbeţi,
Aşa cum a făcut şi el odată.