luni, 26 octombrie 2009

Un tată părăsit

Acolo, pe-o colină părăsită,
Lângă un râu cu apă adormită,
Se află o căsuţă mică şi albită,
La fel c-acel bătrân cu inima rănită.

Avut-a el copii atât de mulţi,
Şi o nevastă dulce şi-ngrijită,
Erau cu toţii foarte fericiţi,
Şi dragostea l-era mereu sporită.

Căsuţa lor era foarte frumoasă,
Cu o gradină mare, minunată,
Copii erau tare multumiţi,
De dragostea şi sănătatea dată.

Cât a muncit atunci pentru ei,
Atâtea nopţi si zile foarte grele,
Când se-ntorcea acasă pentru mititei,
În anotimpurile fără stele.

Însă acum, ei nu mai recunosc,
Nu-şi mai aduc aminte de copilărie,
Şi l-au uitat acolo dureros,
Cu-a lui singurătate ce nu piere.

Şi vin o dată, la un an sau doi,
Lăsând în urma lor mare durere,
Sau o scrisoare mică cu un soi,
De rânduri negre şi-o părere.

Ei nu ştiu ce înseamnă bătrâneţea,
Şi urâtă ce-i singurătatea,
Căci n-au simţit-o ei, vreodată,
Cum te învăluieşte rece şi-nsetată.

El însă, nu le vrea lor răul,
Şi le doreşte, cu inima-mpăcată,
Dragoste şi fericire imediată,
Căci este a lor tată, este TATĂ.

Aşa gândeşte acum, acel bătrân săracul,
Cu inima distrusă de durere,
Cu mintea insă calmă, resemnată,
Căci el aşteaptă, un băiat sau poate o fată,
Sau poate o scrisoare fară dată.

2 comentarii: