luni, 26 octombrie 2009

Ce nu înteleg eu este de ce atâta umilinţă? de ce înghiţim atâtea mizerii, de unde atâta teamă să te împotriveşti? De ce nu avem curajul să luptăm? Dacă acasă suntem deosebiţă si ne împotivim sistemului, avem discuţii si ideii măreţe, pe strada, în colectiv, cu ceilalţi, ne tranformăm în niste fiinţe îngrozitoare, devenim Răi.
Am senzaţa că suntem atât de bine manipulaţi încât ne-am pierdut identitatea, nu mai ştim cine suntem, dar nici nu ne mai interesează.
Suntem un popor inteligent, suntem destepţi, iar dacă ne-am uni, dacă nu am mai fi ingnoranţi, daca nu ne-am mai transforma în momentul in care "ieşim afară", am fi minunaţi! Cel mai mult urăsc că ne lăsăm călcaţi în picioare şi că ne vindem pentru un pumni de bănuţi. E adevarat că e greu să fii drept, să fii orgolios, să spui ceea ce crezi, e greu să lupţi împotriva nedreptăţilor, dar nu e imposibil, iar satisfacţia e peste măsură!
Imi doresc ca cei inteligenţi, şi sunt majoritatea, să nu se mai înjosească, să îşi inveţe copii ca laşitatea şi umilinţa nu e un mod de viaţă corect, că sentimentul dat de lupta pentru o cauza dreapta este inegalabil şi că a fi bun este sacru ! E prea mult?

Un tată părăsit

Acolo, pe-o colină părăsită,
Lângă un râu cu apă adormită,
Se află o căsuţă mică şi albită,
La fel c-acel bătrân cu inima rănită.

Avut-a el copii atât de mulţi,
Şi o nevastă dulce şi-ngrijită,
Erau cu toţii foarte fericiţi,
Şi dragostea l-era mereu sporită.

Căsuţa lor era foarte frumoasă,
Cu o gradină mare, minunată,
Copii erau tare multumiţi,
De dragostea şi sănătatea dată.

Cât a muncit atunci pentru ei,
Atâtea nopţi si zile foarte grele,
Când se-ntorcea acasă pentru mititei,
În anotimpurile fără stele.

Însă acum, ei nu mai recunosc,
Nu-şi mai aduc aminte de copilărie,
Şi l-au uitat acolo dureros,
Cu-a lui singurătate ce nu piere.

Şi vin o dată, la un an sau doi,
Lăsând în urma lor mare durere,
Sau o scrisoare mică cu un soi,
De rânduri negre şi-o părere.

Ei nu ştiu ce înseamnă bătrâneţea,
Şi urâtă ce-i singurătatea,
Căci n-au simţit-o ei, vreodată,
Cum te învăluieşte rece şi-nsetată.

El însă, nu le vrea lor răul,
Şi le doreşte, cu inima-mpăcată,
Dragoste şi fericire imediată,
Căci este a lor tată, este TATĂ.

Aşa gândeşte acum, acel bătrân săracul,
Cu inima distrusă de durere,
Cu mintea insă calmă, resemnată,
Căci el aşteaptă, un băiat sau poate o fată,
Sau poate o scrisoare fară dată.

joi, 22 octombrie 2009

Suferinţă

Durerea să o plâng aş vrea,
Dar simt, eu nu mai am putere,
Căci timpul în tăcerea sa,
A transformat-o
În părere.
Doar uneori o reîntâlnesc,
Si-atunci în ochi,
Lacrima-mi străluceste
Când amintirile-şi fac loc
Sufletu-mi nenoroceşte,
Rana, încet, o redeschide
La fel de crud ca prima oară,
Când rătăceam
Prin viaţa
Ce brusc, mi s-a părut,
Amară.
Şi aş fi dat orice,
Să fie doar un vis,
Dar realitatea, m-a convins,
E loc doar pentru un singur Paradis.

vineri, 16 octombrie 2009

Parcul lui Eminescu

În parcul eminescian am poposit,
Într-o frumoasă zi de toamnă,
Când frunzele arămii au poleit
Pământul acestui parc de seamă.

Lângă bătrânul, secularul tei,
Am admirat priveliştea tăcută,
Un loc măreţ şi plin de zei
Ai României limbă dulce şi plăcută.

Izvorul curge somnoros,
Cu mii de picături suave,
Îţi răcoreşte sufletul duios,
Cu minunatu-i plânset de cascade.

Cînd razele de soare se arată,
Din ungherul cel negru al tărânei,
Imensă capdoperă de artă
Apare fascinant, în ochiul lumii.

Acolo, pe o bancă, sub un tei,
Să-ţi odihneşti mintea şi trupul,
Visând întreaga strălucire a Luceafărului ei,
Gândind la ce miracol este timpul.

Şi când în geana nopţii să străbaţi,
Încet, aleea ce duce către poartă,
Tu cu mireasma teiului să te îmbeţi,
Aşa cum a făcut şi el odată.

joi, 15 octombrie 2009

Timpul

Aş vrea ca timpul să nu treacă,
Şi un minut să reprezinte
O viaţă întreagă,
Să avem puţină fericire,
Şi-acel puţin să poată rezista o veşnicie.
Durerea,
Ce macină fiinţa,
Să fie nimicită
De-o clipă de iubire,
Iar acea clipă,
Să patrundă-n nemurire.

joi, 1 octombrie 2009

Doar tu

In amintirea Iuliei, lui Eugen, Albert, Dionisie si Cristi


Aş vrea să iti pot spune,
Că nu am suferit
Atunci când viaţa ta,
S-a stins nefericit.

Că disperarea
Sufletul meu, nu a cuprins,
Şi ca durerea
De el nu s-a atins.

Dar lacrimile cad,
Puţin se mai opresc,
Şi parcă mai mereu,
La tine ma gândesc.

La viaţa ta frumoasă,
Ce brusc ţi-a fost curmată,
La clipa minunată,
Ce ţi-a fost refuzată.

E cruntă suferinţa,
Ce-n inima se zbate,
Căci ştiu, de lumea ta,
Doar moartea mă desparte.

Pentru fiinţa mea
Închisă-i fericirea,
Aşa cum pentru tine
Deschisă-i nemurirea.

Alerg printre-amintiri,
Dar simt că te-am pierdut,
Pentru durerea mea
N-a mai ramas cuvant.

Traiesc, dar cu speranța
Căci poate într-o zi,
Acolo unde tu existi,
Şi eu poate voi fi.

şi împreuna,
Vom râde de trecut,
De bune şi de rele,
De tot ce am avut.

Şi nu vom regreta
Căci viaţa nu ne-a dat,
Puţina fericire,
La care am visat.