Călătorie

Păşesc spre locuri prea înalte,
Lăsând în urmă lumi întregi
Ce se sfărâmă ruşinate,
De cruntele fărădelegi.
Dar e întunecată cărarea speranţei,
Şi nu se mai simte,
Parfumul ei atât de dulce
Prezent în veacuri
Demult frânte.
Mă-ndepărtez de realitatea
Ce-mi spulbera viclean credinţa,
Să nu mai vad nefericirea,
Durerea, ura, neputinţa.
Dar cursul pare să se schimbe
Şi mă aduce înnapoi,
Spre suflete dosite-n umbră,
Printre morminte şi strigoi.
Desculţă, pe urme sângerânde,
Păşesc din nou, mai cu avânt,
Dar mă împiedic de cruci sfinte,
Şi cad zdrobită, pe pământ.

Tristeţe

Sărac de sufletul său,
Ce n-a gustat din vasul morţii,
Iar acum zace chinuit,
Şi resemnat, aşteaptă,
Porunca aspră a sorţii.
Înfrânt şi dezgustat
De lumea care,
L-a învăţat să plângă,
Să mintă cu neruşinare
Şi să ucidă fără regret,
Iubirea lui cea mare,
Parşiv şi otrăvit de ură,
Se simte ocolit.
Un monstru doborât de sentimente,
Fără-nceput, fără sfârşit,
Încearcă să-i găsească sensul,
Nefericirii care,
L-a urmărit întreaga viaţă,
Furându-i din visare.
E sumbru căci nici amintirea
Nu-i mai aduce în cale,
O rază din copilăria,
Prea brusc, cuprinsă-n jale.
Căci, chiar de e fugară, bucuria,
Ea te alină o vreme,
Înăbuşind chemarea către stele.