Mi-e inima grea ca o piatră
Căci simt în ea durere,
Ca o văpaie ce aşteaptă,
Să ardă cu putere.
Sunt singură în întuneric,
Şi sufăr în tăcere,
Distrus e al meu suflet,
Neliniştea nu piere!
E focul ce mă arde,
Frica ce mă-nspăimântă,
Sunt singură în noapte
Şi inima mi-e frântă.
Un cântec dulce se aude
E vocea râului şoptită,
Spălând pămantul cu-a sale unde
Mereu cu inima vrăjită.
Dragostea sa, ce-o simte vie,
Demult îi fu pierdută,
Pe deal sau poate pe câmpie,
Amăgitor de sfântă.
Căci râul este veşnicia
E cerul şi pământul
Apele lui sunt bogăţia,
Dorinţa şi sărutul.
Iar vorba sa, durere-alungă
Şi sângele îmi fierbe,
Si pare că, nimic nu poate să distrugă
A dragostei putere.
Iată că din întuneric,
Lumina se revarsă,
Şi în al nopţii cântec,
E atât de frumoasă!
Atât de dulce şi firavă,
Puterea ei divină,
Vindecă a mea rană,
Şi inima-mi alină.
O, în sfârşit am înţeles,
Că totul e pierdut,
Nimic din aste n-are sens,
Nimic nu am avut.
Voi fi cândva
O simplă amintire,
Căci viaţa însăşi e,
Eternă plăsmuire!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu