joi, 20 mai 2010

Rătăciri

Mi-e inima grea ca o piatră
Căci simt în ea durere,
Ca o văpaie ce aşteaptă,
Să ardă cu putere.

Sunt singură în întuneric,
Şi sufăr în tăcere,
Distrus e al meu suflet,
Neliniştea nu piere!

E focul ce mă arde,
Frica ce mă-nspăimântă,
Sunt singură în noapte
Şi inima mi-e frântă.

Un cântec dulce se aude
E vocea râului şoptită,
Spălând pămantul cu-a sale unde
Mereu cu inima vrăjită.

Dragostea sa, ce-o simte vie,
Demult îi fu pierdută,
Pe deal sau poate pe câmpie,
Amăgitor de sfântă.

Căci râul este veşnicia
E cerul şi pământul
Apele lui sunt bogăţia,
Dorinţa şi sărutul.

Iar vorba sa, durere-alungă
Şi sângele îmi fierbe,
Si pare că, nimic nu poate să distrugă
A dragostei putere.

Iată că din întuneric,
Lumina se revarsă,
Şi în al nopţii cântec,
E atât de frumoasă!

Atât de dulce şi firavă,
Puterea ei divină,
Vindecă a mea rană,
Şi inima-mi alină.

O, în sfârşit am înţeles,
Că totul e pierdut,
Nimic din aste n-are sens,
Nimic nu am avut.

Voi fi cândva
O simplă amintire,
Căci viaţa însăşi e,
Eternă plăsmuire!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu