Sau cel puţin aşa o simt,
Tăcută şi îndurerată,
Sleită de o luptă-ncrâncenată,
Nocivă-n frumuseţea ei.
Nici mimica n-o mai ajută,
Sau poate nici nu vrea,
S-ascundă ridurile slute,
Să nu mai fie ea.
Fragilitatea trupului pe care
Acum, aduce a sărăcie,
Legat de funiile bolii,
Apare gârbovit.
Mă îngrozesc şi mă-nfioară,
Gemete surde, infinite,
Ţipătul cărnii
Se desprinde pe falnicile oase goale.
Albeaţa lor impresionează,
Durerea le atinge-ncet,
Şi doar speranţa mai visează
La trupul lumii, inocent.
Timid, aproape de căinţă,
Întinde braţul către soare,
Vederea morţii înspăimântă,
Dar dă curaj şi dă valoare.
Lumina pare să-i răspundă,
Şi-n mila ei preabună, sfântă,
Alină rana mult prea mare.
Zadarnic, cheia veşniciei,
E-al omenirii suflet care,
Strivit sub talpa răutăţii
Se stinge fără de scăpare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu