luni, 18 ianuarie 2010

Copilul meu

Ce faci tu?
Copilul meu pribeag,
În veşnicie te-am lăsat,
Şi te-am găsit sărac.

În gândul tău de preamărire,
Tu ai uitat căci nu eşti Creator,
Dorinţa ta de cucerire,
Te-a transformat în muritor.

Ai fost frumos şi înzestrat cu toate,
Şi totuşi astea nu ţi-au fost de ajuns,
Ai alergat spre locuri mai înalte,
Dar ai sfârşit răpus.

Să-mpărtăşeşti iubire şi credinţă,
Să semeni veselie-n jurul tău,
Eu te-am creat cu-nţelepciune şi dorinţă,
Te-am ocrotit de tot ce este rău.

Copile, eu ţi-am dat doar o frântură,
Tu să înveţi şi să devii desăvârşit,
Dar tu ţi-ai lepădat credinţa pentru ură,
Putere, bogăţie ţi-ai dorit.

Desculţ şi dezgolit te-ntorci la mine,
Tu spui ca te căieşti de fapta ta,
Tu vrei iertare, dragoste şi pâine,
Şi plângi amarnic pentru viaţa ta.

Dar te comporţi ca ieri, şi azi şi mâine,
Tu te prefaci că Legea nu o înţelegi,
În aste clipe, durerea mă împresoară şi pe mine,
Dar calea numai tu poţi s-o alegi.

Copile, te iubesc pe tine,
Eu te ascult, şi te alin în somnul ce-l petreci,
Firavă punte te desparte acum de mine,
Să te salvezi, oare de ce nu-ncerci?

2 comentarii:

  1. Ce gand curat! Ce suflet fericit!
    Ca poti iubi copilul pribegit,
    E har, e pace si e sarbatoare
    Caci dragostea se naste si-n durere.

    Felicitari, Elena. Este un poem minunat!

    RăspundețiȘtergere