O Doamne, iată,
O nouă zi ne-ai dăruit,
Frumoase clipe s-au împlinit,
De când lumină Ai vestit!
Căci astă zi, a amintit,
Pe-acest pământ,
Tu Ai venit,
Si pentru noi, Ai suferit.
Iată, s-a împlinit,
Un an, parcă a fugit,
Şi-n sufletul îmbătrânit,
Speranţa iar a înflorit.
În astă seară de Crăciun,
Cînd Te-ai născut la noi,
Ne-ai amintit c-avem un drum,
Şi că nu suntem goi.
Te rog o clipă să ne laşi,
De tine, aproape să fim,
Iubirea Ta să o simţim,
Şi vieţile să ne unim.
Şi sufletul cel obosit,
Să se odihnească lângă tine,
Şi sufletul cel rătăcit,
Să se căiască pentru sine.
O clipă să fim fericiţi,
Fără durere, fără de păcat,
Blândeţea-n suflet s-o simţim,
Şi dragoste aproapelui să dăruim.
miercuri, 23 decembrie 2009
miercuri, 16 decembrie 2009
Lumea
E lumea plină de suspine,
Sau cel puţin aşa o simt,
Tăcută şi îndurerată,
Sleită de o luptă-ncrâncenată,
Nocivă-n frumuseţea ei.
Nici mimica n-o mai ajută,
Sau poate nici nu vrea,
S-ascundă ridurile slute,
Să nu mai fie ea.
Fragilitatea trupului pe care
Odată l-a iubit,
Acum, aduce a sărăcie,
Legat de funiile bolii,
Apare gârbovit.
Mă îngrozesc şi mă-nfioară,
Gemete surde, infinite,
Ţipătul cărnii
Se desprinde pe falnicile oase goale.
Albeaţa lor impresionează,
Durerea le atinge-ncet,
Şi doar speranţa mai visează
La trupul lumii, inocent.
Timid, aproape de căinţă,
Întinde braţul către soare,
Vederea morţii înspăimântă,
Dar dă curaj şi dă valoare.
Lumina pare să-i răspundă,
Şi-n mila ei preabună, sfântă,
Alină rana mult prea mare.
Zadarnic, cheia veşniciei,
E-al omenirii suflet care,
Strivit sub talpa răutăţii
Se stinge fără de scăpare.
Sau cel puţin aşa o simt,
Tăcută şi îndurerată,
Sleită de o luptă-ncrâncenată,
Nocivă-n frumuseţea ei.
Nici mimica n-o mai ajută,
Sau poate nici nu vrea,
S-ascundă ridurile slute,
Să nu mai fie ea.
Fragilitatea trupului pe care
Acum, aduce a sărăcie,
Legat de funiile bolii,
Apare gârbovit.
Mă îngrozesc şi mă-nfioară,
Gemete surde, infinite,
Ţipătul cărnii
Se desprinde pe falnicile oase goale.
Albeaţa lor impresionează,
Durerea le atinge-ncet,
Şi doar speranţa mai visează
La trupul lumii, inocent.
Timid, aproape de căinţă,
Întinde braţul către soare,
Vederea morţii înspăimântă,
Dar dă curaj şi dă valoare.
Lumina pare să-i răspundă,
Şi-n mila ei preabună, sfântă,
Alină rana mult prea mare.
Zadarnic, cheia veşniciei,
E-al omenirii suflet care,
Strivit sub talpa răutăţii
Se stinge fără de scăpare.
marți, 1 decembrie 2009
România
Deşteaptă-te Ţară Română
Şi vezi ce-i împrejurul tău,
Căci ochiul meu percepe ură,
Ce se tot strânge-n jurul tau!
Deşteaptă-te popor, tu care,
Pe veche glie te-ai format,
Şi apără frumosul soare,
Care se stinge neîncetat.
Păzeşte-te iubite frate
Căci peste tot sunt numai răi,
Şi să nu dai pe buni deoparte,
Căci vei sfârşi la fel ca ei!
Iubirea noastră pentru ţară,
În suflet s-o păstrăm, doresc,
Să risipim durerea amară,
Să fie mândri cei ce cresc!
Şi vezi ce-i împrejurul tău,
Căci ochiul meu percepe ură,
Ce se tot strânge-n jurul tau!
Deşteaptă-te popor, tu care,
Pe veche glie te-ai format,
Şi apără frumosul soare,
Care se stinge neîncetat.
Păzeşte-te iubite frate
Căci peste tot sunt numai răi,
Şi să nu dai pe buni deoparte,
Căci vei sfârşi la fel ca ei!
Iubirea noastră pentru ţară,
În suflet s-o păstrăm, doresc,
Să risipim durerea amară,
Să fie mândri cei ce cresc!
vineri, 20 noiembrie 2009
Călătorie
Păşesc spre locuri prea înalte,
Lăsând în urmă lumi întregi
Ce se sfărâmă ruşinate,
De cruntele fărădelegi.
Dar e întunecată cărarea speranţei,
Şi nu se mai simte,
Parfumul ei atât de dulce
Prezent în veacuri
Demult frânte.
Mă-ndepărtez de realitatea
Ce-mi spulbera viclean credinţa,
Să nu mai vad nefericirea,
Durerea, ura, neputinţa.
Dar cursul pare să se schimbe
Şi mă aduce înnapoi,
Spre suflete dosite-n umbră,
Printre morminte şi strigoi.
Desculţă, pe urme sângerânde,
Păşesc din nou, mai cu avânt,
Dar mă împiedic de cruci sfinte,
Şi cad zdrobită, pe pământ.
Lăsând în urmă lumi întregi
Ce se sfărâmă ruşinate,
De cruntele fărădelegi.
Dar e întunecată cărarea speranţei,
Şi nu se mai simte,
Parfumul ei atât de dulce
Prezent în veacuri
Demult frânte.
Mă-ndepărtez de realitatea
Ce-mi spulbera viclean credinţa,
Să nu mai vad nefericirea,
Durerea, ura, neputinţa.
Dar cursul pare să se schimbe
Şi mă aduce înnapoi,
Spre suflete dosite-n umbră,
Printre morminte şi strigoi.
Desculţă, pe urme sângerânde,
Păşesc din nou, mai cu avânt,
Dar mă împiedic de cruci sfinte,
Şi cad zdrobită, pe pământ.
vineri, 6 noiembrie 2009
Tristeţe
Sărac de sufletul său,
Ce n-a gustat din vasul morţii,
Iar acum zace chinuit,
Şi resemnat, aşteaptă,
Porunca aspră a sorţii.
Înfrânt şi dezgustat
De lumea care,
L-a învăţat să plângă,
Să mintă cu neruşinare
Şi să ucidă fără regret,
Iubirea lui cea mare,
Parşiv şi otrăvit de ură,
Se simte ocolit.
Un monstru doborât de sentimente,
Fără-nceput, fără sfârşit,
Încearcă să-i găsească sensul,
Nefericirii care,
L-a urmărit întreaga viaţă,
Furându-i din visare.
E sumbru căci nici amintirea
Nu-i mai aduce în cale,
O rază din copilăria,
Prea brusc, cuprinsă-n jale.
Căci, chiar de e fugară, bucuria,
Ea te alină o vreme,
Înăbuşind chemarea către stele.
Ce n-a gustat din vasul morţii,
Iar acum zace chinuit,
Şi resemnat, aşteaptă,
Porunca aspră a sorţii.
Înfrânt şi dezgustat
De lumea care,
L-a învăţat să plângă,
Să mintă cu neruşinare
Şi să ucidă fără regret,
Iubirea lui cea mare,
Parşiv şi otrăvit de ură,
Se simte ocolit.
Un monstru doborât de sentimente,
Fără-nceput, fără sfârşit,
Încearcă să-i găsească sensul,
Nefericirii care,
L-a urmărit întreaga viaţă,
Furându-i din visare.
E sumbru căci nici amintirea
Nu-i mai aduce în cale,
O rază din copilăria,
Prea brusc, cuprinsă-n jale.
Căci, chiar de e fugară, bucuria,
Ea te alină o vreme,
Înăbuşind chemarea către stele.
vineri, 16 octombrie 2009
Parcul lui Eminescu
În parcul eminescian am poposit,
Într-o frumoasă zi de toamnă,
Când frunzele arămii au poleit
Pământul acestui parc de seamă.
Lângă bătrânul, secularul tei,
Am admirat priveliştea tăcută,
Un loc măreţ şi plin de zei
Ai României limbă dulce şi plăcută.
Izvorul curge somnoros,
Cu mii de picături suave,
Îţi răcoreşte sufletul duios,
Cu minunatu-i plânset de cascade.
Cînd razele de soare se arată,
Din ungherul cel negru al tărânei,
Imensă capdoperă de artă
Apare fascinant, în ochiul lumii.
Acolo, pe o bancă, sub un tei,
Să-ţi odihneşti mintea şi trupul,
Visând întreaga strălucire a Luceafărului ei,
Gândind la ce miracol este timpul.
Şi când în geana nopţii să străbaţi,
Încet, aleea ce duce către poartă,
Tu cu mireasma teiului să te îmbeţi,
Aşa cum a făcut şi el odată.
Într-o frumoasă zi de toamnă,
Când frunzele arămii au poleit
Pământul acestui parc de seamă.
Lângă bătrânul, secularul tei,
Am admirat priveliştea tăcută,
Un loc măreţ şi plin de zei
Ai României limbă dulce şi plăcută.
Izvorul curge somnoros,
Cu mii de picături suave,
Îţi răcoreşte sufletul duios,
Cu minunatu-i plânset de cascade.
Cînd razele de soare se arată,
Din ungherul cel negru al tărânei,
Imensă capdoperă de artă
Apare fascinant, în ochiul lumii.
Acolo, pe o bancă, sub un tei,
Să-ţi odihneşti mintea şi trupul,
Visând întreaga strălucire a Luceafărului ei,
Gândind la ce miracol este timpul.
Şi când în geana nopţii să străbaţi,
Încet, aleea ce duce către poartă,
Tu cu mireasma teiului să te îmbeţi,
Aşa cum a făcut şi el odată.
joi, 15 octombrie 2009
Timpul
Aş vrea ca timpul să nu treacă,
Şi un minut să reprezinte
O viaţă întreagă,
Să avem puţină fericire,
Şi-acel puţin să poată rezista o veşnicie.
Durerea,
Ce macină fiinţa,
Să fie nimicită
De-o clipă de iubire,
Iar acea clipă,
Să patrundă-n nemurire.
Şi un minut să reprezinte
O viaţă întreagă,
Să avem puţină fericire,
Şi-acel puţin să poată rezista o veşnicie.
Durerea,
Ce macină fiinţa,
Să fie nimicită
De-o clipă de iubire,
Iar acea clipă,
Să patrundă-n nemurire.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)