Parcul lui Eminescu

În parcul eminescian am poposit,
Într-o frumoasă zi de toamnă,
Când frunzele arămii au poleit
Pământul acestui parc de seamă.

Lângă bătrânul, secularul tei,
Am admirat priveliştea tăcută,
Un loc măreţ şi plin de zei
Ai României limbă dulce şi plăcută.

Izvorul curge somnoros,
Cu mii de picături suave,
Îţi răcoreşte sufletul duios,
Cu minunatu-i plânset de cascade.

Cînd razele de soare se arată,
Din ungherul cel negru al tărânei,
Imensă capdoperă de artă
Apare fascinant, în ochiul lumii.

Acolo, pe o bancă, sub un tei,
Să-ţi odihneşti mintea şi trupul,
Visând întreaga strălucire a Luceafărului ei,
Gândind la ce miracol este timpul.

Şi când în geana nopţii să străbaţi,
Încet, aleea ce duce către poartă,
Tu cu mireasma teiului să te îmbeţi,
Aşa cum a făcut şi el odată.

Timpul

Aş vrea ca timpul să nu treacă,
Şi un minut să reprezinte
O viaţă întreagă,
Să avem puţină fericire,
Şi-acel puţin să poată rezista o veşnicie.
Durerea,
Ce macină fiinţa,
Să fie nimicită
De-o clipă de iubire,
Iar acea clipă,
Să patrundă-n nemurire.

Doar tu

In amintirea Iuliei, lui Eugen, Albert, Dionisie si Cristi


Aş vrea să iti pot spune,
Că nu am suferit
Atunci când viaţa ta,
S-a stins nefericit.

Că disperarea
Sufletul meu, nu a cuprins,
Şi ca durerea
De el nu s-a atins.

Dar lacrimile cad,
Puţin se mai opresc,
Şi parcă mai mereu,
La tine ma gândesc.

La viaţa ta frumoasă,
Ce brusc ţi-a fost curmată,
La clipa minunată,
Ce ţi-a fost refuzată.

E cruntă suferinţa,
Ce-n inima se zbate,
Căci ştiu, de lumea ta,
Doar moartea mă desparte.

Pentru fiinţa mea
Închisă-i fericirea,
Aşa cum pentru tine
Deschisă-i nemurirea.

Alerg printre-amintiri,
Dar simt că te-am pierdut,
Pentru durerea mea
N-a mai ramas cuvant.

Traiesc, dar cu speranța
Căci poate într-o zi,
Acolo unde tu existi,
Şi eu poate voi fi.

şi împreuna,
Vom râde de trecut,
De bune şi de rele,
De tot ce am avut.

Şi nu vom regreta
Căci viaţa nu ne-a dat,
Puţina fericire,
La care am visat.