Rugă

O Doamne, iată,
O nouă zi ne-ai dăruit,
Frumoase clipe s-au împlinit,
De când lumină Ai vestit!

Căci astă zi, a amintit,
Pe-acest pământ,
Tu Ai venit,
Si pentru noi, Ai suferit.

Iată, s-a împlinit,
Un an, parcă a fugit,
Şi-n sufletul îmbătrânit,
Speranţa iar a înflorit.

În astă seară de Crăciun,
Cînd Te-ai născut la noi,
Ne-ai amintit c-avem un drum,
Şi că nu suntem goi.

Te rog o clipă să ne laşi,
De tine, aproape să fim,
Iubirea Ta să o simţim,
Şi vieţile să ne unim.

Şi sufletul cel obosit,
Să se odihnească lângă tine,
Şi sufletul cel rătăcit,
Să se căiască pentru sine.

O clipă să fim fericiţi,
Fără durere, fără de păcat,
Blândeţea-n suflet s-o simţim,
Şi dragoste aproapelui să dăruim.

Lumea

E lumea plină de suspine,
Sau cel puţin aşa o simt,
Tăcută şi îndurerată,
Sleită de o luptă-ncrâncenată,
Nocivă-n frumuseţea ei.

Nici mimica n-o mai ajută,
Sau poate nici nu vrea,
S-ascundă ridurile slute,
Să nu mai fie ea.
Fragilitatea trupului pe care

Odată l-a iubit,
Acum, aduce a sărăcie,
Legat de funiile bolii,
Apare gârbovit.

Mă îngrozesc şi mă-nfioară,
Gemete surde, infinite,
Ţipătul cărnii
Se desprinde pe falnicile oase goale.
Albeaţa lor impresionează,
Durerea le atinge-ncet,
Şi doar speranţa mai visează
La trupul lumii, inocent.

Timid, aproape de căinţă,
Întinde braţul către soare,
Vederea morţii înspăimântă,
Dar dă curaj şi dă valoare.
Lumina pare să-i răspundă,
Şi-n mila ei preabună, sfântă,
Alină rana mult prea mare.

Zadarnic, cheia veşniciei,
E-al omenirii suflet care,
Strivit sub talpa răutăţii
Se stinge fără de scăpare.

România

Deşteaptă-te Ţară Română
Şi vezi ce-i împrejurul tău,
Căci ochiul meu percepe ură,
Ce se tot strânge-n jurul tau!

Deşteaptă-te popor, tu care,
Pe veche glie te-ai format,
Şi apără frumosul soare,
Care se stinge neîncetat.

Păzeşte-te iubite frate
Căci peste tot sunt numai răi,
Şi să nu dai pe buni deoparte,
Căci vei sfârşi la fel ca ei!

Iubirea noastră pentru ţară,
În suflet s-o păstrăm, doresc,
Să risipim durerea amară,
Să fie mândri cei ce cresc!

Călătorie

Păşesc spre locuri prea înalte,
Lăsând în urmă lumi întregi
Ce se sfărâmă ruşinate,
De cruntele fărădelegi.
Dar e întunecată cărarea speranţei,
Şi nu se mai simte,
Parfumul ei atât de dulce
Prezent în veacuri
Demult frânte.
Mă-ndepărtez de realitatea
Ce-mi spulbera viclean credinţa,
Să nu mai vad nefericirea,
Durerea, ura, neputinţa.
Dar cursul pare să se schimbe
Şi mă aduce înnapoi,
Spre suflete dosite-n umbră,
Printre morminte şi strigoi.
Desculţă, pe urme sângerânde,
Păşesc din nou, mai cu avânt,
Dar mă împiedic de cruci sfinte,
Şi cad zdrobită, pe pământ.

Tristeţe

Sărac de sufletul său,
Ce n-a gustat din vasul morţii,
Iar acum zace chinuit,
Şi resemnat, aşteaptă,
Porunca aspră a sorţii.
Înfrânt şi dezgustat
De lumea care,
L-a învăţat să plângă,
Să mintă cu neruşinare
Şi să ucidă fără regret,
Iubirea lui cea mare,
Parşiv şi otrăvit de ură,
Se simte ocolit.
Un monstru doborât de sentimente,
Fără-nceput, fără sfârşit,
Încearcă să-i găsească sensul,
Nefericirii care,
L-a urmărit întreaga viaţă,
Furându-i din visare.
E sumbru căci nici amintirea
Nu-i mai aduce în cale,
O rază din copilăria,
Prea brusc, cuprinsă-n jale.
Căci, chiar de e fugară, bucuria,
Ea te alină o vreme,
Înăbuşind chemarea către stele.

Parcul lui Eminescu

În parcul eminescian am poposit,
Într-o frumoasă zi de toamnă,
Când frunzele arămii au poleit
Pământul acestui parc de seamă.

Lângă bătrânul, secularul tei,
Am admirat priveliştea tăcută,
Un loc măreţ şi plin de zei
Ai României limbă dulce şi plăcută.

Izvorul curge somnoros,
Cu mii de picături suave,
Îţi răcoreşte sufletul duios,
Cu minunatu-i plânset de cascade.

Cînd razele de soare se arată,
Din ungherul cel negru al tărânei,
Imensă capdoperă de artă
Apare fascinant, în ochiul lumii.

Acolo, pe o bancă, sub un tei,
Să-ţi odihneşti mintea şi trupul,
Visând întreaga strălucire a Luceafărului ei,
Gândind la ce miracol este timpul.

Şi când în geana nopţii să străbaţi,
Încet, aleea ce duce către poartă,
Tu cu mireasma teiului să te îmbeţi,
Aşa cum a făcut şi el odată.

Timpul

Aş vrea ca timpul să nu treacă,
Şi un minut să reprezinte
O viaţă întreagă,
Să avem puţină fericire,
Şi-acel puţin să poată rezista o veşnicie.
Durerea,
Ce macină fiinţa,
Să fie nimicită
De-o clipă de iubire,
Iar acea clipă,
Să patrundă-n nemurire.

Doar tu

In amintirea Iuliei, lui Eugen, Albert, Dionisie si Cristi


Aş vrea să iti pot spune,
Că nu am suferit
Atunci când viaţa ta,
S-a stins nefericit.

Că disperarea
Sufletul meu, nu a cuprins,
Şi ca durerea
De el nu s-a atins.

Dar lacrimile cad,
Puţin se mai opresc,
Şi parcă mai mereu,
La tine ma gândesc.

La viaţa ta frumoasă,
Ce brusc ţi-a fost curmată,
La clipa minunată,
Ce ţi-a fost refuzată.

E cruntă suferinţa,
Ce-n inima se zbate,
Căci ştiu, de lumea ta,
Doar moartea mă desparte.

Pentru fiinţa mea
Închisă-i fericirea,
Aşa cum pentru tine
Deschisă-i nemurirea.

Alerg printre-amintiri,
Dar simt că te-am pierdut,
Pentru durerea mea
N-a mai ramas cuvant.

Traiesc, dar cu speranța
Căci poate într-o zi,
Acolo unde tu existi,
Şi eu poate voi fi.

şi împreuna,
Vom râde de trecut,
De bune şi de rele,
De tot ce am avut.

Şi nu vom regreta
Căci viaţa nu ne-a dat,
Puţina fericire,
La care am visat.

Iubire

Am vrut de-atâtea ori
Să te-ntâlnesc,
Să iti soptesc dureri de nefiresc,
Să-ti plâng pe umăr
Si să mă căiesc,
Să pot să te iubesc.
Dar niciodată n-am gândit,
Căci poate atunci, când noi ne-am întâlnit,
Străfulgerarea-n inima a stiut,
Căci noi, ne-am mai văzut,
Cu mii de secole-n trecut.
Atunci ca si acum,
Noi ne-am iubit,
Si-am încercat, si am visat si ne-am dorit,
Însă destinul scris în stele,
Ne-a rănit,
Si ne-a marcat,
Si sufletele ni le-a pustiit.
Noi doi am fost sortiti,
Să rătăcim prin viată,
Înfrigurasi si chinuiti,
Si blestemati pe veci să fim,
Nefericiti.

O cilpă de singuratate

În depărtarea infinită,
E-o așezare liniștită,
O lume mută și plăcută,
Tăcere sfântă și plăpândă.

Nisipu-și macină argintul,
Iar valul spuma și-o petrece,
De-a lungul plajei, s-o înece,
Să-i fure inima și trupul.

Un cânt angelic se înalță
Din mijlocul mării suave,
Dintre nisipuri și ostroave,
O muzică ce te rasfată.

O ultimă rază de soare
Încet lumina și-o arată,
Cu-o sărutare răsfățată,
Pe apa sărată de mare.

Cerul e roșu la orizonturi,
E totul calm, fară suflare,
Dar iată luna că apare,
Ca o fantasmă printre porturi.

Un vas se leagănă-n tăcere,
Un vânt adie fară vlagă,
Iar în puterea nopții, sacră,
O lume pare să se nască.

La margine de mare neagră,
Stau și privesc cum luna urcă,
Și ca o zană, o nalucă,
Se-nalța tot mai mult în seară.

Curaj

Când lucrurile toate,
vor fi de neînțeles,
Să te gândești că viața ,
Nu e mereu , așa cum ți-o dorești.
Și-oricât de grea ar fi ,
O dată o primești,
Sau cel puțin, atât iți amintești....
deci fii deștept și-nvață s-o trăiești
Căci e păcat s-o irosești!

Suflet pierdut

Aştepţi să vin în întunericul,
Pe care tu l-ai provocat,
Să pot schimba cumva destinul,
Ce singur , tu l-ai încurcat.

Aştepţi să vină primăvara,
În a ta inimă rănită,
S-aducă sfântă bucurie,
În a ta lume părăsită.

Aştepţi lumina să pătrundă,
În viaţa ta misterioasă,
Şi strălucirea ei s-aline
O rană adâncă, dureroasă.

Încearcă să alungi trecutul,
Şi umbrele-i întunecate,
Să te cufunzi în fericire,
Să uiţi de grelele păcate.

Să te întorci pentru o clipă,
Cu chipul către Dumnezeu,
Să mântuiască al tău suflet,
Să-ţi ierte, tot ce este rău.

Vei regăsi astfel speranţa,
Şi minunatul sens al vieţii,
Şi vei lupta cu-nverşunare,
Împotriva răului şi a morţii.

Viata si moarte

În umbra nemuririi,
Să mă cobor incet,
Pe geana mântuirii
S-alunec întelept.

Durerea provocată,
S-o simt în vene, dulce,
Încet ea sa-mi strabată
Întregul simţ şi sânge.

Căci pleoapa aspră a morţii,
Îmi va atinge calea,
Ca pe o lege a sorţii,
Intrupată cu uitarea.

O clipă minunată,
Când somnul te pătrunde,
Şi simţi durerea toată,
Lumea plină de umbre.

Pătrunzi în taina morţii,
Te-ntrebi ce-i nemurirea,
De existenţa vieţii,
Încet vibrează firea.

Totul o neştiinţă
Dar ce-o trăim cu bine,
O singură dorinţă,
Izvor de nemurire.

O lacrimă ce cade,
Strivit de greul vieţii,
Înaintezi spre zare,
Secretul sfânt al morţii.

Buchet de luminare,
De cânt şi voie bună,
O ultimă-ntrebare:
Ce-i viaţa de pe urmă?

Un mozaic de simţuri
Toate intr-una viaţă,
Culese peste timpuri,
Ca pe un fir de aţă.

Se aşterne o tăcere
Şi o lumină vie,
Te duce spre durere,
Te duce spre pieire.

O forţă te cuprinde,
Un mişcător ţinut,
Aripa-întunecată,
Pe care zaci, cazut.

Puterea sfântă vine,
Se-apropie în sfială,
Frumosul braţ se-ntinde,
Din bolta milenară.

Te-ntruchipezi natură,
Un singuratic suflet,
O înălţare mândră,
În lumea cea de cuget.

Un somn ce te cuprinde,
Pe veci să fii uitat,
O luptă pentru bine,
Pentru a fi salvat.

Din apă şi tărână,
Am fost creaţi durere,
Din lacrimă-nchegată,
Cu sânge şi plăcere.

După o viaţă dură,
În care ai suferit,
Tu te prefaci natură,
Devii din tot, nimic.

Altfel

Priveste-n zare ca să simţi
Lumina, cum se schimbă,
Din alb, în roşu-violet,
În griul de pe urmă.
Şi întunericul cum curge,
Apăsător în noapte,
Şi vântul cel înălţător
Aducător de şoapte.

Priveşte luna cum răsare
Din locul său misterios,
Si cerul lângă ea apare
Ca voalul cel mai luminos!
Priveste acum, atent,
Mulţimea,
Cu ochiul celui ce nu ştie,
Admiră-i forţa şi dorinţa,
Iubeşte-i viaţa şi fiinţa,
Speranţa călăuzitoare.

Încearcă acum să te apropii
De sufletu-i fară culoare,
Să-i simţi durerea, neputinţa,
În faţa morţii sclipitoare.
Ascultă-i ruga, disperarea,
Şi râzi de inocenţa ei.
Nu încerca să îi ajuţi,
Căci drumul lor e scris în stele,
El e destinul celor mulţi.

Rătăcitori şi dezbinaţi,
Doar clipa cea mai înnegrită,
Va naşte o sabie de foc,
Iar lava ei va fi zărită,
Mulţimea îi va face loc.
Din timpul lor mai scurt ca gândul,
Doar dragostea-i nemuritoare,
Căci forţa ei, opreşte clipa,
Făcând-o neîncăpătoare.

Întoarce-te acum la tine,
În universul tău necunoscut,
Şi lasă inima să-ţi spună,
Călcând pe legea cea păgână,
Căci tu exişti,
Dar ei sunt fericiti.

Ganduri

La umbra unui nuc bătrân,
Să mă aşez în miez de vară,
Să mă gandesc la ce e bun,
Din miaza zilei până-n seară.

Minunea razei ce coboară
La asfinţitu-ndepărtat,
Să o privesc pe timp de seară,
Să o privesc cum a plecat.

Să simt în piele vântul rece,
Să-mi răcorască inima,
Visând ca vara lungă trece,
Zburând prin ani, prin viaţa mea.

Lângă un râu cu apă dulce,
Să odihnesc sufletul meu,
Şi sa privesc cum unda duce,
În depărtare gandul meu.

Iar când înfiorarea frunzei
Izbi-va-se-n inima mea,
De bunul ajutor al muzei,
Să ma servesc în lumea mea.

26.09.1996