Altfel

Priveste-n zare ca să simţi
Lumina, cum se schimbă,
Din alb, în roşu-violet,
În griul de pe urmă.
Şi întunericul cum curge,
Apăsător în noapte,
Şi vântul cel înălţător
Aducător de şoapte.

Priveşte luna cum răsare
Din locul său misterios,
Si cerul lângă ea apare
Ca voalul cel mai luminos!
Priveste acum, atent,
Mulţimea,
Cu ochiul celui ce nu ştie,
Admiră-i forţa şi dorinţa,
Iubeşte-i viaţa şi fiinţa,
Speranţa călăuzitoare.

Încearcă acum să te apropii
De sufletu-i fară culoare,
Să-i simţi durerea, neputinţa,
În faţa morţii sclipitoare.
Ascultă-i ruga, disperarea,
Şi râzi de inocenţa ei.
Nu încerca să îi ajuţi,
Căci drumul lor e scris în stele,
El e destinul celor mulţi.

Rătăcitori şi dezbinaţi,
Doar clipa cea mai înnegrită,
Va naşte o sabie de foc,
Iar lava ei va fi zărită,
Mulţimea îi va face loc.
Din timpul lor mai scurt ca gândul,
Doar dragostea-i nemuritoare,
Căci forţa ei, opreşte clipa,
Făcând-o neîncăpătoare.

Întoarce-te acum la tine,
În universul tău necunoscut,
Şi lasă inima să-ţi spună,
Călcând pe legea cea păgână,
Căci tu exişti,
Dar ei sunt fericiti.