Be brave!

When all the things are difficult,

Remember, 

Life isn’t always as you desire,

But no matter how hard it is

Try to forget the sorrow,

And find the strength and fire!

Be brave and live your life,

It is a unique gift,
Stand up and have no fear,
Is shame of wasting it!

Acum

Din toate cate am visat,
Din toate cate mi-am dorit,
Eu am primit doar o frantura,
Dar am simtit si am trait.

Si dupa atatea ape tulburi,
Ce-am incercat sa le pasesc,
Am reusit sa vad lumina,
In tot ce este pamantesc...

Acum sunt eu si tu si toate,
Si de e noapte, eu vad zi,
Acum e totul ca o carte,
Si paginile nu mai sunt pustii.

Acum sunt soare, sunt iubire,
Sunt din trecut, sunt de departe,
Acum sunt timp, sunt nemurire,
Sunt mii de clipe amestecate...

Mi-e dor...

Mi-e dor de munții mei de-acasă,

De-nțelepciunea lor...

Mi-e dor de ape curgătoare,

De liniște… mi-e dor.

Mi-e dor de tine mamă scumpă

De tine dragă tată,

Dar voi sunteți așa departe....

De-o lume-ntreagă mi-este dor.

De clipe dulci și de iubire,

De vise minunate,

Să fiu copil, să simt uimire

În tot și despre toate...

Mi-e dor, și-atât de mult mă dor…

Sunt....

Aripile-mi sunt reci şi grele,
Şi-au obosit în căutare ,
Luminile pe rând se sting,
Într-o ciudata desfătare...

Sunt prins în vaza de cristal,
Capcană neîncăpătoare,
Pe gura ei tronează flori,
Mă zbat captiv, cu-nfrigurare.

Sunt doar un fluture frumos,
Întemniţat pentr-o plăcere,
Un suflet părăsit şi trist,
Neputincios şi singur în a sa durere...

Eu sunt

Sunt doar un trecător

Pe-o cărăruie-ntortocheată.

Ce urcă spre izvorul,

Cu apă fermecată.

Sunt doar un visător,

Cu sufletul în stele,

Pornit pe calea mea,

Cu gândul doar la ele.

Sunt doar o picătură

Din râul de pedeapsă,

Smerit, mă voi aşterne 

Pe glia strămoşească.

Sunt doar un vis străbun.

Ce poarta-n el scânteie,

Impins de datorie, 

Spre-a noastre lupte grele.

Rătăciri

Mi-e inima grea ca o piatră
Căci simt în ea durere,
Ca o văpaie ce aşteaptă,
Să ardă cu putere.

Sunt singură în întuneric,
Şi sufăr în tăcere,
Distrus e al meu suflet,
Neliniştea nu piere!

E focul ce mă arde,
Frica ce mă-nspăimântă,
Sunt singură în noapte
Şi inima mi-e frântă.

Un cântec dulce se aude
E vocea râului şoptită,
Spălând pămantul cu-a sale unde
Mereu cu inima vrăjită.

Dragostea sa, ce-o simte vie,
Demult îi fu pierdută,
Pe deal sau poate pe câmpie,
Amăgitor de sfântă.

Căci râul este veşnicia
E cerul şi pământul
Apele lui sunt bogăţia,
Dorinţa şi sărutul.

Iar vorba sa, durere-alungă
Şi sângele îmi fierbe,
Si pare că, nimic nu poate să distrugă
A dragostei putere.

Iată că din întuneric,
Lumina se revarsă,
Şi în al nopţii cântec,
E atât de frumoasă!

Atât de dulce şi firavă,
Puterea ei divină,
Vindecă a mea rană,
Şi inima-mi alină.

O, în sfârşit am înţeles,
Că totul e pierdut,
Nimic din aste n-are sens,
Nimic nu am avut.

Voi fi cândva
O simplă amintire,
Căci viaţa însăşi e,
Eternă plăsmuire!

Eternitate

Cand pleoapa zilei se inchide
Incet, fara scapare
Cascade de cristale fine,
Revarsa luminare.

Desertul greu, incet se-ntinde-n
Imensa departare
Iar soarele la vest mai tinde
C-o ultima suflare.

In revarsarea sa albastra
Batranul Nil curge usor,
Invaluit in nimfa casta
O aratare de greu dor.

Misterios isi plange mortii
Din Valea cea sinistra
De-atunci de cand intrara toti
In viata infinita.

Mereu se strang in Valea Mortii
Nalucile ce-s pedepsite,
Fantomele pe care sortii
Le-au ridicat peste morminte.

Isi aminteste de Nitocris,

Frumoasa de vita regeasca
Iubirea lui va fi Nitocris,
Cat apa va sa izvorasca.

O vede ca prin vis pe zana
Invaluita in mireasma,
Si-n urma ei nisipu-ngana,
Un cant menit ca sa traiasca

Suflarea vantului se stinge-n
Cositele ei de-abanos
Piciorul ei, abia atinge,
Pamantul norocos.

Din ochii ei de jad scanteie,
O flacara biruitoare
Un foc aprins, care nu piere
O mangaiere, o dezmierdare.

Un cantec straniu se aude,
E plansul lui a nemurire
Spunand celor ce vor sa stie
Caci Inima sa e pustie.

Ei s-au iubit cu trup si suflet,
Dar soarta nu i-a ajutat,
Iubita sa este un inger,
Iar el un fluviu minunat.

               13 Sept 1996

Credinta

Sărut piciorul crucii sfinte,
Şi simt durerea cum apasă,
Şi las în mâna ei păcatul,
S-alunge şi să-l pedepsească.

Să sfarme norul greu de ură,
Ce ţine mintea ferecată,
Departe de împărăţia
Luminii, prea de mult uitată.

Genunchi de piatră se sfărâmă,
Şi capul lespedea atinge,
Strivindu-se sub greutatea,
Nefericitei conştiinţe.

Sufletul pare că se rupe,
În mii de piese-amestecate,
Podeaua-ncepe să se surpe
Sub grelele păcate.


Doar îngerul încă se zbate,
În plasa ce-au ţesut cu ură,
Se frînge aripa lui cea pură,
Il dor, bucăţi de carne sfâşiată.

Din turla mare a clădirii,
Iată, lumina se revarsă,
Şi cu a ei, sfântă iubire,
Arată drumul către CASĂ.

Plictiseala

Patrunde-n vene si-n simtire,
Linistea-ncet doboara,
Iar viata mea acum apare
Cu mult mai rea, mult mai amara.
Taria sufletului scade,
Inima-nbolnaveste,
Saracul creier nici nu mai gandeste,
E suferind si nu se mai sfieste,
Amarnica durere ma loveste.
Lacrima-mi curge, nu se mai opreste,
Atata pliciseala, ma innebuneste.

Te-am uitat

Am învăţat
Să îţi cunosc privirea nebunească,
Să simt cum ura ta m-apasă,
Puterea-i nemiloasă.

Am înţeles că,
Totul s-a sfârşit,
Nicicând nu te-am iubit,
Mereu m-am amăgit.

Am reuşit,
S-alung tristeţea dureroasă,
Ce sufletu-mi apasă,
Şi ochiu-mi lăcrimează.

A fost
Un vis al disperării,
O clipă a uitării,
O-nchipuire a durerii.

Eram patetici,
Nicicând îndrăgostiţi
Poate puţin vrăjiţi,
De-o forţă-nvăluiţi.

A fost,
Neînsemnată îmbrăţisare,
Banală sărutare,
O simplă întâmplare.

Şi iată, te-am uitat,
Visarea mi-am iertat,
De fapt, nicicând
Noi împreună nu am existat.

Iubesc

Inima-mi saltă de plăcere,
De dragoste şi fericire,
Căci sentimentul ce se naşte,
E-o formă pură de iubire.

Când chipul tău mi-apare-n cale,
Doar inima-n mine trăieşte,
Nu-i nici o urmă de scăpare,
De astă dragoste ce creşte.

Te văd mereu cu ochii minţii,
Şi simt privirea ta frumoasă,
Ea străluceşte-n umbra nopţii,
Şi-a ei putere mă apasă.

Dar chipul tău indiferent,
Durere îmi provoacă,
Inima-mi sângerează încet
Şi sufletu-mi îneacă.

O, dar cu puterea minţii mele,
Distrug încet chipul iubit,
La ce-i serveşte vieţii mele
Un sentiment neîmpărtăşit?

Căci e frumoasă astă viaţă,
Un templu fară de sfârşit,
Dar ai o singură speranţă,
Când tu iubeşti, să fii iubit!

Sentimente

O bucurie-mi înfloreşte
În sufletul umbrit,
De suferinţă şi regrete,
De teamă chinuit.

O lume nemiloasă,
Dispare în abis,
O viaţă tumultoasă,
Se stinge ca un vis.

Iubirea ce se naşte,
E ca un cer senin,
E dulce şi firavă,
Da, e ceva sublim....

O picătură de simţire
Pură şi delicată,
Ea reprezintă nemurirea,
Pentru o viaţă limitată.

Ea e simbolul veşniciei,
Un edificiu minunat,
Al cărui templu se ridică,
Tot mai puternic, neîncetat.

Nedreptate

In amintirea Iuliei, lui Eugen, Albert, Dionisie si Cristi

As vrea sa cred ca n-ai plecat,
Ca sufletul tau,
La cer nu a zburat,
As vrea sa pot spera
Ca viata ta,
Nu s-a topit ca un biet fulg de nea.

Dar realitatea cruda,
Ma trezeste,
Durerea-mi aminteste,
Caci ochii nostri
Nu se vor mai intalni,
Nici glasul nu ti-l voi mai auzi,
Si-oricat de mult as vrea,
Frumosul tau chip,
Nu-l voi mai revedea,

Credeai ca vei trai,
Sa faci ce vei dori,
Dar soarta te-a tradat,
Si a ta viata,
Repede a curmat.

Tacerea mormantului tau,
Ma indurereaza,
Si-as vrea
sa pot da timpul innapoi,
Iar el sa nu mai treaca,
Si un minut sa reprezinte
O viata intreaga.
Sa ai putina fericire,
Si-acel putin, sa poata rezista,
O vesnicie.

Dar viata, nu e deloc,
Asa cum ai sperat.
Lacrimi si regrete,
acum, nu mai au nici un rost,
Si ce pacat,
Caci multe au mai fost.

Tu insa vei trai mereu,
In mintea si sufletul meu,
Si-atunci cand,
De lume ma voi desparti,
Voi incerca sa te gasesc,
Si atunci ne-om veseli,
De tot ce-a fost lumesc!

Simt gândurile cum se scurg,
Către infinitatea ce devine neîncăpătoare,
Şi e crudă singurătatea
Ce pare fără milă şi prostească,
Căci imprimă în suflet
O durere nefirească.

Iar rana ei adâncă,
Provoacă o urmă urâcioasă,
Ce mă marchează întreaga viaţă.
Şi vreau să scap, să plec,
Să nu mă mai găsească.

Dar să o pot distruge,
Trebuie ca moartea,
Să vină întâi la mine,
Să-mi mângâie privirea,
Şi să mă ia cu sine.

Şi-atunci neantul îmi va ţine loc,
În lumea cea murdară,
Iar nefericirea,
Va fi o simpla amintire,
Din clipa cea amară.

Copilul meu

Ce faci tu?
Copilul meu pribeag,
În veşnicie te-am lăsat,
Şi te-am găsit sărac.

În gândul tău de preamărire,
Tu ai uitat căci nu eşti Creator,
Dorinţa ta de cucerire,
Te-a transformat în muritor.

Ai fost frumos şi înzestrat cu toate,
Şi totuşi astea nu ţi-au fost de ajuns,
Ai alergat spre locuri mai înalte,
Dar ai sfârşit răpus.

Să-mpărtăşeşti iubire şi credinţă,
Să semeni veselie-n jurul tău,
Eu te-am creat cu-nţelepciune şi dorinţă,
Te-am ocrotit de tot ce este rău.

Copile, eu ţi-am dat doar o frântură,
Tu să înveţi şi să devii desăvârşit,
Dar tu ţi-ai lepădat credinţa pentru ură,
Putere, bogăţie ţi-ai dorit.

Desculţ şi dezgolit te-ntorci la mine,
Tu spui ca te căieşti de fapta ta,
Tu vrei iertare, dragoste şi pâine,
Şi plângi amarnic pentru viaţa ta.

Dar te comporţi ca ieri, şi azi şi mâine,
Tu te prefaci că Legea nu o înţelegi,
În aste clipe, durerea mă împresoară şi pe mine,
Dar calea numai tu poţi s-o alegi.

Copile, te iubesc pe tine,
Eu te ascult, şi te alin în somnul ce-l petreci,
Firavă punte te desparte acum de mine,
Să te salvezi, oare de ce nu-ncerci?

Gânduri

Curând lumina se va stinge
Şi nu voi mai simţi durere,
Doar liniştea care va umple,
A mea fiinţă, în tăcere.

Şi lacrimile nu vor curge,
Nu voi simţi nefericirea,
Viaţa în grabă se va frânge,
Dorind s-atingă nemurirea.

Aripile se vor deschide,
Ingerul se va înălţa
Ca să cunoască fericirea
Şi viaţa care va urma.

18.03.2005
Galaţi

Vis

Se stinge lumânarea vieţii,
Se simte mirosul de ceară,
Se-afumă hainele, pereţii,
Şi totul începe să dispară.

Prin coridoare fumegânde,
Sunt uşi ce se deschid în cale,
O babă vrea să te încânte,
Să te atragă în a ei jale.

Priveşti cu teamă, fără vorbe,
Cum culoarul se deschide,
Sunt mulţi ce-aşteaptă ca şi tine,
Lumina poate se aprinde.

Găseşti în fugă, trepte scurte,
Pereţii parcă te sufocă,
Frica începe să te muşte,
În urmă laşi adâncă grotă.

Înfrigurat, urmezi chemarea,
Ce te ghidează către soare,
În faţa ta e doar căldură,
În spate, suferinţă mare.

Rugă

O Doamne, iată,
O nouă zi ne-ai dăruit,
Frumoase clipe s-au împlinit,
De când lumină Ai vestit!

Căci astă zi, a amintit,
Pe-acest pământ,
Tu Ai venit,
Si pentru noi, Ai suferit.

Iată, s-a împlinit,
Un an, parcă a fugit,
Şi-n sufletul îmbătrânit,
Speranţa iar a înflorit.

În astă seară de Crăciun,
Cînd Te-ai născut la noi,
Ne-ai amintit c-avem un drum,
Şi că nu suntem goi.

Te rog o clipă să ne laşi,
De tine, aproape să fim,
Iubirea Ta să o simţim,
Şi vieţile să ne unim.

Şi sufletul cel obosit,
Să se odihnească lângă tine,
Şi sufletul cel rătăcit,
Să se căiască pentru sine.

O clipă să fim fericiţi,
Fără durere, fără de păcat,
Blândeţea-n suflet s-o simţim,
Şi dragoste aproapelui să dăruim.

Lumea

E lumea plină de suspine,
Sau cel puţin aşa o simt,
Tăcută şi îndurerată,
Sleită de o luptă-ncrâncenată,
Nocivă-n frumuseţea ei.

Nici mimica n-o mai ajută,
Sau poate nici nu vrea,
S-ascundă ridurile slute,
Să nu mai fie ea.
Fragilitatea trupului pe care

Odată l-a iubit,
Acum, aduce a sărăcie,
Legat de funiile bolii,
Apare gârbovit.

Mă îngrozesc şi mă-nfioară,
Gemete surde, infinite,
Ţipătul cărnii
Se desprinde pe falnicile oase goale.
Albeaţa lor impresionează,
Durerea le atinge-ncet,
Şi doar speranţa mai visează
La trupul lumii, inocent.

Timid, aproape de căinţă,
Întinde braţul către soare,
Vederea morţii înspăimântă,
Dar dă curaj şi dă valoare.
Lumina pare să-i răspundă,
Şi-n mila ei preabună, sfântă,
Alină rana mult prea mare.

Zadarnic, cheia veşniciei,
E-al omenirii suflet care,
Strivit sub talpa răutăţii
Se stinge fără de scăpare.

România

Deşteaptă-te Ţară Română
Şi vezi ce-i împrejurul tău,
Căci ochiul meu percepe ură,
Ce se tot strânge-n jurul tau!

Deşteaptă-te popor, tu care,
Pe veche glie te-ai format,
Şi apără frumosul soare,
Care se stinge neîncetat.

Păzeşte-te iubite frate
Căci peste tot sunt numai răi,
Şi să nu dai pe buni deoparte,
Căci vei sfârşi la fel ca ei!

Iubirea noastră pentru ţară,
În suflet s-o păstrăm, doresc,
Să risipim durerea amară,
Să fie mândri cei ce cresc!