Simt gândurile cum se scurg,
Către infinitatea ce devine neîncăpătoare,
Şi e crudă singurătatea
Ce pare fără milă şi prostească,
Căci imprimă în suflet
O durere nefirească.

Iar rana ei adâncă,
Provoacă o urmă urâcioasă,
Ce mă marchează întreaga viaţă.
Şi vreau să scap, să plec,
Să nu mă mai găsească.

Dar să o pot distruge,
Trebuie ca moartea,
Să vină întâi la mine,
Să-mi mângâie privirea,
Şi să mă ia cu sine.

Şi-atunci neantul îmi va ţine loc,
În lumea cea murdară,
Iar nefericirea,
Va fi o simpla amintire,
Din clipa cea amară.