Gânduri

Curând lumina se va stinge
Şi nu voi mai simţi durere,
Doar liniştea care va umple,
A mea fiinţă, în tăcere.

Şi lacrimile nu vor curge,
Nu voi simţi nefericirea,
Viaţa în grabă se va frânge,
Dorind s-atingă nemurirea.

Aripile se vor deschide,
Ingerul se va înălţa
Ca să cunoască fericirea
Şi viaţa care va urma.

18.03.2005
Galaţi

Vis

Se stinge lumânarea vieţii,
Se simte mirosul de ceară,
Se-afumă hainele, pereţii,
Şi totul începe să dispară.

Prin coridoare fumegânde,
Sunt uşi ce se deschid în cale,
O babă vrea să te încânte,
Să te atragă în a ei jale.

Priveşti cu teamă, fără vorbe,
Cum culoarul se deschide,
Sunt mulţi ce-aşteaptă ca şi tine,
Lumina poate se aprinde.

Găseşti în fugă, trepte scurte,
Pereţii parcă te sufocă,
Frica începe să te muşte,
În urmă laşi adâncă grotă.

Înfrigurat, urmezi chemarea,
Ce te ghidează către soare,
În faţa ta e doar căldură,
În spate, suferinţă mare.

Rugă

O Doamne, iată,
O nouă zi ne-ai dăruit,
Frumoase clipe s-au împlinit,
De când lumină Ai vestit!

Căci astă zi, a amintit,
Pe-acest pământ,
Tu Ai venit,
Si pentru noi, Ai suferit.

Iată, s-a împlinit,
Un an, parcă a fugit,
Şi-n sufletul îmbătrânit,
Speranţa iar a înflorit.

În astă seară de Crăciun,
Cînd Te-ai născut la noi,
Ne-ai amintit c-avem un drum,
Şi că nu suntem goi.

Te rog o clipă să ne laşi,
De tine, aproape să fim,
Iubirea Ta să o simţim,
Şi vieţile să ne unim.

Şi sufletul cel obosit,
Să se odihnească lângă tine,
Şi sufletul cel rătăcit,
Să se căiască pentru sine.

O clipă să fim fericiţi,
Fără durere, fără de păcat,
Blândeţea-n suflet s-o simţim,
Şi dragoste aproapelui să dăruim.

Lumea

E lumea plină de suspine,
Sau cel puţin aşa o simt,
Tăcută şi îndurerată,
Sleită de o luptă-ncrâncenată,
Nocivă-n frumuseţea ei.

Nici mimica n-o mai ajută,
Sau poate nici nu vrea,
S-ascundă ridurile slute,
Să nu mai fie ea.
Fragilitatea trupului pe care

Odată l-a iubit,
Acum, aduce a sărăcie,
Legat de funiile bolii,
Apare gârbovit.

Mă îngrozesc şi mă-nfioară,
Gemete surde, infinite,
Ţipătul cărnii
Se desprinde pe falnicile oase goale.
Albeaţa lor impresionează,
Durerea le atinge-ncet,
Şi doar speranţa mai visează
La trupul lumii, inocent.

Timid, aproape de căinţă,
Întinde braţul către soare,
Vederea morţii înspăimântă,
Dar dă curaj şi dă valoare.
Lumina pare să-i răspundă,
Şi-n mila ei preabună, sfântă,
Alină rana mult prea mare.

Zadarnic, cheia veşniciei,
E-al omenirii suflet care,
Strivit sub talpa răutăţii
Se stinge fără de scăpare.

România

Deşteaptă-te Ţară Română
Şi vezi ce-i împrejurul tău,
Căci ochiul meu percepe ură,
Ce se tot strânge-n jurul tau!

Deşteaptă-te popor, tu care,
Pe veche glie te-ai format,
Şi apără frumosul soare,
Care se stinge neîncetat.

Păzeşte-te iubite frate
Căci peste tot sunt numai răi,
Şi să nu dai pe buni deoparte,
Căci vei sfârşi la fel ca ei!

Iubirea noastră pentru ţară,
În suflet s-o păstrăm, doresc,
Să risipim durerea amară,
Să fie mândri cei ce cresc!

Călătorie

Păşesc spre locuri prea înalte,
Lăsând în urmă lumi întregi
Ce se sfărâmă ruşinate,
De cruntele fărădelegi.
Dar e întunecată cărarea speranţei,
Şi nu se mai simte,
Parfumul ei atât de dulce
Prezent în veacuri
Demult frânte.
Mă-ndepărtez de realitatea
Ce-mi spulbera viclean credinţa,
Să nu mai vad nefericirea,
Durerea, ura, neputinţa.
Dar cursul pare să se schimbe
Şi mă aduce înnapoi,
Spre suflete dosite-n umbră,
Printre morminte şi strigoi.
Desculţă, pe urme sângerânde,
Păşesc din nou, mai cu avânt,
Dar mă împiedic de cruci sfinte,
Şi cad zdrobită, pe pământ.

Tristeţe

Sărac de sufletul său,
Ce n-a gustat din vasul morţii,
Iar acum zace chinuit,
Şi resemnat, aşteaptă,
Porunca aspră a sorţii.
Înfrânt şi dezgustat
De lumea care,
L-a învăţat să plângă,
Să mintă cu neruşinare
Şi să ucidă fără regret,
Iubirea lui cea mare,
Parşiv şi otrăvit de ură,
Se simte ocolit.
Un monstru doborât de sentimente,
Fără-nceput, fără sfârşit,
Încearcă să-i găsească sensul,
Nefericirii care,
L-a urmărit întreaga viaţă,
Furându-i din visare.
E sumbru căci nici amintirea
Nu-i mai aduce în cale,
O rază din copilăria,
Prea brusc, cuprinsă-n jale.
Căci, chiar de e fugară, bucuria,
Ea te alină o vreme,
Înăbuşind chemarea către stele.